Tehnici Culinare – Coacerea în cuptor

baking

Cuptorul este cel mai folosit instrument dintr-o bucătărie, după plită (aici includ plita/plancha și aragazul). Dar puțini și înțeleg ce se întâmplă cu un preparat atunci când este introdus în cuptor.
În mare parte, ce face un cuptor unui preparat este să-l usuce. Pentru oricine și oricare vrea să înțeleagă tehnica de coacere, cum funcționează, de ce este mai dificil decât pare și cum să obțină rezultate consistente, trebuie să înțeleagă cel mai important factor în coacere…umiditatea.
Cred că majoritatea am dat greș, gătind un preparat în cuptor mai mult sau insuficient de mult, bazându-ne pe capacitatea de a învăță și stocând-o în „experiență” pentru a ajunge să înțelegem cum funcționează cuptorul nostru, dar din păcate nu și al altora (alt tip de cuptor). Ne găsim scuza „cuptorul e de vină”, dar de mai multe ori decât ne place să recunoaștem, asumpțiile noastre sunt de vină.
Cuptorul se consideră, în principiu, un mod de a încălzi ceva. Adevărat într-un sens, dar puțin spus. În procesul de transfer de căldură între cuptor și preparat, umiditatea din preparat se degajă în încăperea cuptorului schimbând temperatura efectivă de gătire (chiar și într-un cuptor cu ventilație, doar marja este mai mică). Prin acest procedeu, crește umiditatea din încăperea cuptorului transformându-l, într-un sens, în steamer. De aceea preparatul are nevoie de mai mult timp să-și formeze o crustă, iar după ce o are, un timp foarte scurt să se ardă.
Vaporii de apă sunt importanți, sunt cei care determină temperatura de gătire. Cu alte cuvinte – nu e căldura, e umiditatea. Din păcate, într-un cuptor, umiditatea din încăpere este setată de preparat și nu de bucătar.
Preîncălzirea cuptorului este un factor important, este singurul mod în care se poate controla rezerva de energie a căldurii din care se pierde în timpul influxului de aer rece atunci când preparatul este introdus în cuptor. Practic vorbind, preîncălzirea cuptorului înseamnă încălzirea pereților cuptorului, dat fiind aerul este un așa prost conductor de căldură.
Atunci când preîncălzim cuptorul, setăm o temperatură, care este temperatura mediului sau la uscat. Dar aproape fiecare produs ce-l gătim conține apă, deci până suprafața este aproape complet uscată, evaporarea menține temperatura exterioară a preparatului sub punctul de fierbere al apei. Cuptorul poate fi setat la 250 grade C, dar cât privește preparatul, temperatura de gătire este cel puțin cu 150 grade C mai puțin.
Motivul pentru această diferență este că energia căldurii ce ajunge la suprafața preparatului este folosită pentru evaporarea apei mai mult, decât pentru a crește temperatura preparatului în sine.
În această fază de gătire, temperatura efectivă de gătire este blocată undeva la mai puțin de 100 grade C, dar ca să înțelegem mai bine ce se va întâmpla după acest blocaj, trebuie să știm cele trei stadii de uscare și ce se întâmplă în aceste stadii.
În procesul de coacere, în esență, vorbim despre uscarea preparatului, care se împarte în trei stadii: stadiul de acomodare, stadiul ratei constante și stadiul ratei de declin.
În primul stadiu, stadiul de acomodare, temperatura de la suprafața preparatului crește accelerat până la temperatura umedă, după care se aplatizează până suprafata se usucă substanțial. După acomodarea inițială, temperatura umedă crește din nou, dar mult mai lin.
Când suficienți vapori de apă au ieșit din preparat, umiditatea din cuptor a crescut considerabil, aerul saturat, procesul de evaporare încetinește foarte mult iar temperatura umedă crește substanțial.
Urmează stadiul ratei constante. În acest stadiu, temperatura interioară a preparatului începe să crească până la temperatura umedă a cuptorului și în același timp suprafața începe să se usuce, iar apa din interioarul preparatului începe să se scurgă la suprafață și în procesul de evaporare, uscând astfel interiorul preparatului.
Cred că toți dorim ca atunci când gătim, preparatul să fie gătit suficient și în același timp să rămână suculent, deci vrem ca stadiul ratei constate să fie cât mai scurt. Gătind la temperatură mare cu umiditate mare ajută la acest stadiu, dar nu în toate situațiile.
Ultimul stadiu, stadiul ratei de declin, începe o dată ce suprafața este deshidratată, sucul din interior nu mai ajunge la suprafața preparatului ca să o păstreze umedă. În acest stadiu se formează crusta delicioasă, acea reacție Maillard bine cunoscută, ce o urmărim în această tehnică culinară. Crusta acționând ca o barieră, blochează apa rămasă în preparat păstrând preparatul suculent.
Sub această crustă se formează o zonă de fierbere, unde temperatura nu poate să crească peste punctul de fierbere atâta timp cât încă preparatul mai conține apă.
Informațiile date sunt de bază și sumare, dar bazate pe știință, cercetați și experimentați. Sunt sigur că o să ajungeți să stăpâniți tehnica cu măiestrie.

Tehnici Culinare – Gătirea în ulei

(c) John Turner

Gătirea în ulei pare a fi cea mai ușoara tehnică și lipsită de stres, adoptată în mare parte ca tehnică principală de gătire fast food. Într-adevăr, este o metodă rapidă de a găti dar nu atât de simplă pe cât pare. Un mit ce înconjoară această tehnică este că mâncarea gătită în mult ulei devine uleioasă cu un conținut exagerat de grăsimi. În mare parte este fals, un preparat uleios în acest sens, va ieși din faptul că tehnica nu a fost aplicată corect.
Prăjirea în baie de ulei, prăjirea superficială (shallow frying), confit, în toate aceste tehnici ce se cuprind în tehnica principală de gătire în ulei, uleiul nu acționează decât la suprafața preparatului. Dedesubtul suprafeței, fenomenele se rezumă în principiu la transferul de căldura ca și la oricare altă tehnică de gătire, mai asemănător degrabă cu fierberea si coacerea în cuptor.
Uleiul în sine prezintă un factor important, acesta este cel care dă aromă preparatului, felul în care se transformă în timpul încălzirii are un impact profund asupra preparatului (punctul de ardere în general e cel ce ne privește). Dar un factor desconsiderat în această tehnică este umiditatea, care este un rol important, mai ales atunci când nu vrem ca preparatul să fie uscat. Umiditatea provine din preparat, fapt evident atunci când este scufundat în baie de ulei, acele șuvoaie de bule conțin vapori de apă.
Ca și la coacerea în cuptor, ne interesează două tipuri de temperaturi pentru a găti perfect un preparat, temperatura mediului (sau temperatura uscată, ce este dată de cuptorul în sine, temperatura din încăpere) – în cazul de față, uleiul – și temperatura umedă (cea care pătrunde preparatul, cea care gătește preparatul atâta timp cât suprafața lui rămâne umedă) – vaporii de apă ce înconjoară preparatul. Un plus față de coacerea în cuptor, proprietatea uleiului de a capta umiditatea rezultă în apropierea temperaturii mediului și cea umedă. Ceea ce înseamnă că, dacă uleiul are 80 grade C, preparatul va ajunge aproape de temperatura din ulei.
Preîncălzirea cuptorului este foarte importantă pentru coacere, același principiu se aplică și pentru uleiul de prăjit. Acest lucru ajută la atenuarea șocului de temperatură rece atunci când se adaugă un produs, în felul acesta procesul de gătire va fi consistent. În caz contrar, la o temperatură insuficientă a uleiului, se petrec câteva lucruri nedorite: uleiul pătrunde în amestec, pane și compromite compoziția acestuia; ca urmare, produsul se deshidratează mult mai repede, rezultând într-un preparat uscat dacă temperatura în ulei crește foarte repede; alta posibilitate, crusta este formată dar uleiul a reușit să pătrundă și în preparat, rezultând într-un preparat uleios, dacă temperatura în ulei crește încet.
Procesul de gătire în ulei se împarte în trei stadii: stadiul de acomodare, stadiul ratei constante și stadiul ratei de declin.
În stadiul de acomodare, o dată ce un produs este introdus în uleiul încins, procesele se petrec foarte repede. Curenții de ulei încălzesc suprafața preparatului pâna la temperatura umedă doar în câteva secunde. Atâta timp cât șuvoaiele de bule sunt vizibile, puteți fi sigur că suprafața este încă umedă, deci nu mai fierbinte decât apa la punctul de fierbere. Temperatura de gătire la suprafața preparatului va rămâne constant 100 grade C atâta timp cât lichidele ies din interior la suprafață în același ritm cu apa ce se evaporă de pe suprafața acestuia.
Perioada de acomodare se poate termina într-o secundă sau poate dura câteva minute. Evident, va dura mai mult pentru bucăți de produs mai mari sau mai groase, pentru produse în amestec umed și pentru produse care lichidele nu ies repede la suprafață.
Urmăriți cu atenție când șuvoaiele de bule încep să încetinească, doar câteva înseamnă că suprafața se usucă și începe să se formeze o crustă. Produsul este aproape la finalul stadiului ratei constante și se aproprie de stadiul final al gătirii în ulei.
(La produse de formă neregulată, unele părți pot să se ardă în timp ce altele scot încă bule)
La finalul gătirii în ulei, în timpul stadiului ratei de declin, temperatura crustei se ridică repede, și zona de fierbere se mută mai adânc în preparat, gătind astfel și centrul preparatului. Acesta este punctul în care culoarea aurie și crusta crocantă și crispy se formează, acel raison d’etre al gătirii în ulei.
Desigur, ar mai fi lucruri de spus despre această tehnică, cum ar fi despre numărul Biot, o cantitate matematică, raportul dintre transferul de căldură din ulei în suprafața preparatului pe rata de conducție a căldurii în centrul preparatului, dar nu aș vrea să vă răpesc de la oportunitatea de a cerceta.

Photo Credit: John Turner

Cum se gătește carnea sau cum să nu-ți bați joc de un produs

cum sa gatesti carne

Pentru mulți e dificil să gătească o bucată de carne, la mulți mă refer bucătari amatori sau bucătari la domiciliu dar și la cei profesioniști sau bucătari la domiciliu cu acte.
Este tot mai greu să fac diferența dintre o bucătărie profesională și cea de acasă – preparate ușoare, ce le poate face orice bucătar acasă, ajung de multe ori în fața ta la un restaurant și ești obligat să plătești un 400% adaos comercial pentru același gust mediocru ce-l găsești peste tot.
Dar să revin la carnea mea, indiferent de procedeu, pe plită sau în tigaie, oamenii în general gătesc pe o parte până ajunge la acel termen „după gust” (gătit jumătate din timp pentru cei cu mai mare experiență), iar după întorc pe cealaltă parte și finalizează procesul de gătire. Asumția aici ar fi că tehnica aceasta de gătit ajută la gătirea cărnii în mod egal și într-un timp relativ mai scurt.
Nu! O singură întoarcere a cărnii nu ajută la gătirea cărnii în mod egal și nici mai repede ci doar la relaxarea neuronilor. Pentru o explicație științifică la întrebarea, de ce mâncarea se gătește mai uniform și mai repede dacă e întoarsă de mai multe ori, vă recomand „On Food And Cooking” de Harold McGee.
Atunci când gătim carnea după tehnica de a o întoarce o singură dată, numită în engleză și „searing”, transferul de căldură direct este încet la început și crește gradual în raport cu reacția Maillard, dar datorită densității cărnii, timpul nu permite căldurii să pătruntă până în centru. Iar o dată întoarsă, partea deja gătită, în timpul gătirii pe cealaltă parte, începe să piardă căldura, neavând suficient timp și căldură să pătrundă carnea.
Ca să nu fie confuzie, vorbind de timp și căldură, într-un sistem de axe ortogonale x=timp și y=căldură, creșterea și descreșterea sunt ecuații exponențiale.
În schimb, dacă întoarcem carnea o dată la 15 – 30 de secunde, formarea moleculelor în reacția Maillard este încetinită, în consecință carnea nu prinde prea multă culoare într-un timp prea scurt, deci nu absoarbe căldură în mod accelerat, iar o dată întoarsă, temperatura va scădea pe partea gătită dar nu prea mult până trebuie întoarsă iar, păstrând astfel o temperatură relativ constantă, acordând suficient timp să fie pătrunsă carnea.
În termeni matematici, am forma un grafic sinusoidal din punct de vedere al părților ce trebuie gătite și nu unul exponențial.
Un alt factor ce trebuie să considerăm, este căldura reziduală. O dată ce oprim procesul de gătire, căldura rămasă este suficient de puternică pentru a continua să gătească carnea ridicând temperatura în centru cu până la 5 grade Celsius.
Cu această tehnică, puteți produce un preparat de carne demn de Michelin.

Cele zece porunci ale Nouvelle Cuisine

Gastronomie si Arta Culinara

Pentru orice pasionat, sau poate că ar trebui să spun, pentru orice doritor de a practica a oricărei arte, e necesar să cunoască cel puțin o parte din istoria artei ce dorește să și-o însușească. Pentru mulți probabil este frustrant să învețe astfel de lucruri, scuzându-se în mare parte cu vorba retorică „la ce mă ajută asta?” sau afirmația ignorantă „nu mă ajută să fiu mai bun, practic”. Cât privește arta gastronomică, consider că este un lucru esențial să cunoști evoluția acesteia.
Sunt conștient că mulți intră în bucătărie și se autointitulează „bucătari” doar pentru că e un job în care se recrutează mult și des, consecință a suprasaturației de restaurante, pub-uri, bistro-uri și cafenele. Dar din păcate, o mare majoritate din acești „bucătari” sunt acolo doar pentru un loc de muncă, un venit fix sau alte motive obscur limitatoare și distrugătoare de vise și pasiuni.
Spun asta pentru că delăsarea aceasta pe care am întâlnit-o în atâtea locuri, rezultă într-o manieră, grosolan de proastă, a îndemânării produselor și a tehnicilor implicate în a produce un preparat delicios, atât din punct de vedere gustativ cât și din cel al unei prezentări, care să te satisfacă nu doar fizic, ci și emoțional.
Revenind la istorie și artă, în anul 1973, Henri Gault a publicat un ghid culinar numit „Cele 10 porunci ale Nouvelle Cuisine” în care definește principiile unui nou stil culinar ce se petrecea în Franța. Desigur, acest ghid nu a rămas nativ Franței, ci a fost adoptat de mulți bucătari din jurul lumii, printre care și nume cunoscute cum ar fi Marco Pierre White, Gordon Ramsay, Michel Roux, Raymond Blanc.
Să spunem așa, aceste „porunci”, deși simple și evidente, ar trebui să fie un standard pentru toate bucătăriile profesionale. Din păcate, sunt încă puține ce pot să înțeleagă asta dar trăiesc cu speranța că vor fi tot mai multe astfel de restaurante.

Cele zece porunci ale Nouvelle Cuisine
1. Tu ne cuiras pas trop. (Să nu gătești preparatul prea mult.)
2. Tu utiliseras des produits frais et de qualite. (Să folosești produse proaspete și de calitate.)
3. Tu allegeras ta carte. (Să-ți simplifici meniul.)
4. Tu ne seras pas systematiquement moderniste. (Să nu fi sistematic modernist.)
5. Tu rechercheras cependant ce que t’apportes les nouvelles techniques. (Să cercetezi ce îți pot aduce noile tehnici.)
6. Tu eviteras marinades, faisandages, fermentations, etc. (Să eviți murături, carne în conservă, mâncare fermentată, etc.)
7. Tu elimineras les sauces riches. (Să elimini sosurile bogate.)
8. Tu n’ignoreras pas la dietetique. (Să nu ignori dietetica.)
9. Tu ne truqueras pas tes presentations. (Să nu falsifici prezentarea.)
10. Tu seras inventif. (Să fii inventiv.)

Istoria „bucătarului”

bucatar ambrosious

Nu sunt cel mai umblat român și nici nu consider că dețin un absolut în ceea ce privește cunoștințele gastronomice. Totuși, pot să vă spun câte ceva despre ce consider, trecut prin filtrele mele umile și curățate din când în când.

Nu am ajuns să studiez arta culinară dintr-o pasiune înnăscută sau din palatul de amintiri, sau mai bine zis, din bucătăria de amintiri a parinților sau a bunicilor care gătesc. Intr-adevăr, vorbind despre anumite preparate, cum ar fi pâinea, tăiței, paste, mămăligă sau carne de porc în cuptor, cozonac, trezesc în mine amintiri văzundu-mi mama sau bunica în bucătărie gătind. Mâinile băgate adânc în făină sau trântind un aluat pe masă, mirosul de carne la coptor, cârnați prăjiti sau cozonac sunt imagini și mirosuri ce-mi vin des în minte atunci când gătesc ceva asemănător.

Nu, la mine a fost o decizie conștientă, la un punct în viața mea, când am hotărât că vreau ceva mai mult decât aveam, să fac ceva mai mult cu viața mea plictisitoare. Îmi amintesc și acum, eram la o cafenea, într-o dimineață în care am decis să nu plec la muncă și să nu anunț pe nimeni. Am cerut chelneriței o cafea și foaie și pix (mi-a adus cafea pix și un șervețel), știam exact ce trebuia să fac în dimineața aceea, să pun pe foaie ce am de făcut ca să schimb cursul vieții și să mă țin de asta orice ar fi.

Sorbeam din cafea și fumam o țigară, gândindu-mă la ce-mi place mie să fac, ce pasiuni am, ce mă face pe mine să fiu entuziazmat. În toate gândurile acestea, îl întrebam și pe Dumnezeu, „Tu ce vrei sa fac, care ar fi destinul meu?”. Sincer să fiu, nu știu de unde și cum, dar în mintea mea a fost doar asta, să mă fac bucătar. Poate e de la Dumnezeu, poate nu, poate că am văzut un show cu un oarecare chef celebru britanic, nu mai știu exact. Dar iată, am decis, trebuie să fac ceva în privința asta.

Am căutat un curs, pentru calificare ca bucătar, până la urmă un restaurant nu te bagă în seamă dacă ai doar pasiune, sau ai luat o decizie, și atât. Dar nu m-am limitat la un curs, ci am căutat peste tot, emisiuni, articole și cărți din care aș putea să studiez, să mă educ cât mai mult posibil în arta culinară. Am ajuns și la curs, dezamăgitor, „lectorul” nu era bucătar și suportul de curs, o carte veche printată și spiralată, cu atenție distribuită către spălarea și testarea oului în apă cu conținut de sare de 50% – 60%.

Indiferent, am zis că voi studia, așa că am luat acel suport de curs, de aproximativ 300 de pagini, am făcut un rezumat, la ce am considerat că este important și trebuie știut. Am rezumat cartea la aproximativ 100 de pagini, în care m-am chinuit să adaug cât mai multe, să nu pară prea sărăcăcioasă.

Am anticipat un nivel scăzut în ceea ce înseamnă gastronomie pentru români, dar nu m-am așteptat la o delăsare de gradul ce am întâlnit-o în bucătăriile restaurantelor pe unde am încercat să fac practică și să lucrez după finalul cursului. Toate acestea m-au dezamăgit profund și din păcate am lăsat bucătăria după o perioadă în care am trăit toate acestea și am înțeles faptul că mai mult contează câți bani primește patronul și că șeful e șef, chiar dacă habar nu are artă culinară.

În final, după câțiva ani, de încercat alte domenii, în unele în care am eșuat și altele în care am reușit, am revenit înapoi la pasiunea mea clădită, muncită și alimentată fără să mă simt sătul, gata să studiez și să aprofundez cum nu am făcut-o înainte.

P.S. cumpără tu vinul pentru diseară

vin de crama

 În fiecare oraș există Cea mai bună cramă de vinuri. Cine a cumpărat de acolo, știe că vinul din cramă nu suportă comparație pe lângă vinul din magazin. E proaspăt, tulburător, fără gust de sulf, și dacă nu îl bei în 2-3 zile, începe să nu mai fie bun.  Drept urmare, primul meu sfat este să căutați care este pentru voi Cea mai bună cramă din oraș. Căutați-le pe cele vechi, afacere de familie, care au rezistat timpului și concurenței. Căutați cramele unde cei care vă servesc au timp să povestească despre vinuri, care vorbesc cu patimă, care nu se rezumă doar la vânzare. Căutați întotdeauna oamenii pasionați de munca lor – produsele pe care le vând sunt întotdeauna deosebite.

Prima condiție, și poate cea mai importantă din ele, este să găsim vinul care se potrivește cel mai bine cu mâncarea aleasă, pentru noi. Orice regulă a somelierilor poate interveni abia după. Paleta noastră de gusturi știe cel mai bine ce merge cu ce, și e ideal să îi fim fidelă. Însă paleta poate fi educată! De cele mai multe ori pentru noi cei tineri care nu am încercat prea multe variante de vin sau suntem prea puțin educați în acest domeniu de finețe, adevărul este că nu știm ce vinuri există, cum să le recunoaștem, cum să le dibuim și cum să le potrivim.

Așa că… mergem la școală! Și ne dăm și BAC-ul!

Unul din criteriile care aleg vinul de pe masă este sezonul. Vara, sunt de preferat vinurile fructate, ușoare, care nu încarcă starea de spirit sau bucatele de pe masă, care sunt și ele mult mai light. Iarna sunt de preferat vinurile cu mai mult aplomb, robuste, întrucât temperatura de afară și cum e ea preluată de corpul nostru – alături de meniul mai greu, sunt foarte diferite de ceea ce se întâmplă vara.

Temperatura de servire a vinului este foarte importantă. Se spune că aromele și sentimentele ascunse ale vinului ies mai mult în evidență cu cât vinul este mai cald. Totuși, dacă acestea sunt prea calde (peste 24 grade), intră într-un anumit proces de oțetire care le schimbă compoziția chimică.  Așadar:

  • Vinurile roșii ușoare se servesc la 10-12°C (temperatura unei crame, a unui subsol)
  • Vinurile rose seci și albe – 8-12°C(reci)
  • Vinurile spumante, șampania, vinurile albe demidulci, vinurile licoroase, se servesc și mai reci – 6-8°C
  • Vinurile roșii, tari, robuste – la temperatura camerei -18-19°C

Culoarea vinului este de asemenea asociată cu meniul ales. De obicei, vinurile ce sunt mai puțin colorate se potrivesc mai bine cu alimentele mai puțin colorate (carne albă, paste, orez, legume), iar cele mai colorate, cu alimentele asemenea .(carne roșie, mâncaruri cu sos închis la culoare)

Cel mai interesant criteriu este poate cel de complementaritate. Ce vin alegem la ce mâncare?

Pentru gustările calde sau reci, vinul sec sau demisec alb este cea mai bună alegere.

Peștele și fructele de mare au nevoie de un vin aerisit, tânăr, care să ofere prospețime paletei de gusturi, întrucât au o aromă specifică, puternică. Astfel, aici alegem tot un vin alb sec sau demisec. Sauvignon Blanc s-ar potrivi cel mai bine în aceste circumstanțe.

Carnea de pasăre cu sosurile albe, sau cu legumele ușoare ca garnitură, ori orez, pot fi servite cu vin alb sec sau demisec. Feteasca Albă este o opțiune demnă de luat în vedere.

Carnea de porc și de miel cer întotdeauna un vin roșu sobru, dar plăcut și îmbietor. Pinot Noir sau Feteasca Neagră sunt de încercat în ambele cazuri.

Carnea de vânat cere un tratament diferit- ea are nevoie de vinuri valoroase, doldora de arome, cu un gust pronunțat, și dacă se poate, vinul să fie mai vechi.

Pentru brânzeturi, devenim boemi. Vinul trebuie să fie răsfățul suprem. Căutați un vin alb franțuzesc bun ca să fie tot tabloul complet. De asemenea, pentru brânzeturile fermentate, Cabernet Sauvignon(născut pe meleagurile din Bordeaux) se potrivește de minune. Syrah este și el un vin perfect pentru toate tipurile de brânză, fiind foarte aromat, de proveniență Côte Rôtie. Creați un scenariu în Franța pentru o zi…

Desertul se servește cu vinurie dulci, sau licoroase. Regula principală este ca vinul să fie puțin mai dulce decât desertul servit. Cel mai bun vin licoros de la noi este de departe Lacrima lui Ovidiu, și fiind foarte dulce, reușește să întreacă aromele desertului. În crame, o variantă foarte bună este Tămâioasa Românească.

În speranța că v-am făcut poftă de încercat diferite vinuri la tot ce gătiți mai interesant, vă provocăm la a face azi ceva nou, total nou pentru cei lângă care vă serviți cina. Petreceți puțin timp în cramă și povestiți cu cei de acolo. Rămâneți o clipă la vinurile din magazin. Cercetați. Citiți etichetele. Simțiți. E o lume fascinantă, și mulți se grăbesc să cumpere vinuri „ca să avem ce bea la masă”.

Nu faceți nimic la întâmplare.

Nici la masă, nici în rest.

Empty sidebar

Please add widgets to this sidebar.

Ambrosious